Exploataţii caprine

Denumire fişierDimensiuneData postării
Exploatatii Comerciale De Tip A0.1 MiB12/11/2019

Machetele cu exploataţii comerciale de tip A sunt unităţile înregistrate, cărora li s-a emis certificat de înregistrare sanitară veterinară.

* Pentru vizualizarea de pe dispozitive mobile cu sistem de operare Android (smartphone, tabletă, etc.) este necesar a fi instalată aplicaţia corespunzătoare deschiderii fişierelor de tip MS Office Excel.

 

Fişierul de mai sus conţine informaţii despre următoarele tipuri de exploataţii:

Bovine | bubaline | cabaline | caprine | ovine | păsări | porcine

Denumire fişierDimensiuneData postării
Exploatatii Comerciale Industriale Autorizate0.3 MiB12/11/2019

Machetele cu exploataţii comerciale industriale sunt exploataţiile autorizate cărora li s-a emis autorizaţie sanitară veterinară.

* Pentru vizualizarea de pe dispozitive mobile cu sistem de operare Android (smartphone, tabletă, etc.) este necesar a fi instalată aplicaţia corespunzătoare deschiderii fişierelor de tip MS Office Excel.

 

Fişierul de mai sus conţine informaţii despre următoarele tipuri de exploataţii:

Adăposturi de câini fără stăpân | animale de agrement şi Ballai | albine | biobaze | bovine | cabaline | centre de colectare cerbi | dresaj canin | expoziţii de animale | ferme mixte | iepuri | melci | mijlocitori de afaceri cu animale | ovine | păsări | peşti | porcine | puncte de însămânţare artificială | târguri de animale | pensiuni de animale de companie | vipere

Boli specifice caprinelor

Antraxul - boală comună mai multor specii
DescriereProfilaxieVaccinare

Antraxul este o boala infecţioasă, produsă de Bacillus anthracis, ce afectează majoritatea speciilor de mamifere domestice sau sălbatice şi omul.

Evoluează clinic de regula septicemic cu febra, tulburări generale, circulatorii. Respiratorii şi digestive: morfopatologic se caracterizează prin edeme serohemoragice în ţesutul conjunctiv subcutanat, hemoragii subseroase, aspectul asfixic al sângelui, hipertrofia şi ramolismentul pulpei splenice.

Este cunoscut şi sub denumirile de dalac, buba neagră, cărbune sau pustula malignă.

Antraxul a fost descris încă din antichitate, atât la animale cât şi la om.

Antraxul este una din cele mai răspândite boli ale animalelor, dar incidenta sa variază foarte mult de la o zona geografica la alta. Antraxul evoluează endemic în zonele tropicale şi sub-tropicale.

Sunt receptive la infecţia naturală cu Bacillus anthracis toate animalele homeoterme, dar nu în egala măsură. Cele mai receptive sunt ovinele şi caprinele, urmate în ordine de taurine, cabaline, bubaline, camelide, cervidee şi alte ierbivore domestice sau sălbatice.

Porcul pitic şi, se pare, unele rase algeriene de oi poseda o rezistenta genetică faţă de infecţia cărbunoasă. La om se întâlnesc atât forme localizate, cu evoluţie mai uşoara, cât şi forme septicemice, mortale.

Animalele tinere, din rase perfecţionate, sau cele stresate, sunt mai sensibile.

În general antraxul se caracterizează printr-o evoluţie rapidă, febrilă şi mortală, dar în funcţie de doza infectantă, poarta de intrare şi rezistenţa organismelor, pot exista şi alte tipuri evolutive.

Profilaxia generală în antrax vizează în primul rând evitarea contaminării solului cu Bacillus anthracis şi implicit evitarea contaminării furajelor. Pentru realizarea acestui deziderat, de cea mai mare importanta este ecarisarea corectă a tuturor cadavrelor. Se ştie că un singur cadavru cu antrax abandonat pe o păşune poate să contamineze o mare suprafaţă de teren şi să pericliteze sănătatea animalelor ce vor păşuna pe acest teren, timp de mai multe decenii.

Pentru profilaxia antraxului, alături de masurile generale, imunoprofilaxia este indispensabilă.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Antrax, coordonat de către doamna  dr. Viorica VLAICU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene nu este instituit un laborator de referinţă.

Conţinut
Conţinut
Artrita - encefalita caprină
DescriereProfilaxieVaccinare

Este produsă de un lentivirus al caprinelor (AECV), care induce semne nervoase, pneumonie interstiţială la şi artrită respectiv mastită, cu evoluţie progresivă.

Artrita-encefalita caprină, la ora actuală, conform datelor de supraveghere serologică pare a fi, răspândită în întreaga lume. În Statele Unite, AEC reprezintă una dintre cele mai importante boli ale caprinelor, cu procente de infecţie de până la 80%, pierderile economice în aceste condiţii fiind substanţiale. Boala a fost semnalată în Australia, Franţa, Noua Zeelandă, Suedia, Elveţia, Anglia si altele.

Difuzarea rapidă a bolii a fost favorizată de furajarea tineretului cu lapte de colectură. Sunt receptive caprinele, fiind delimitate două sindroame, acela de encefalomielită, la iezii de 2-4 luni şi acela de artrită, la animalele în vârstă de peste 12 luni.

Virusul se transmite în perioada neonatală prin colostru sau prin lapte.

Combatere: separarea animalelor afectate de cele sănătoase este singura măsură fezabilă. Profilaxie specifică nu există. Detectarea timpurie a animalelor infectate se poate face prin testul ELISA. Rata de infecţie la nou-născuţi poate fi redusă cu până la 90%, separând iezii de mamele infectate la fătare, ei fiind alimentaţi cu colostru încălzit la 56ºC timp de o oră, iar apoi cu lapte pasteurizat de capră sau de vacă, menţinându-i separat de efectivul infectat. Testul de imunodifuzie poate fi utilizat pentru monitorizarea statusului efectivului.

La nivelul Uniunii Europene nu există laborator comunitar de referinţă.

Conţinut
Conţinut
Bruceloza la ovine și caprine, respectiv infecţia cu Brucella melitensis
DescriereProfilaxieVaccinare

Bruceloza oilor şi caprelor (B.O.C.) este cea mai răspândită în insulele din Marea Mediterană şi în ţările riverane acesteia, dar este prezentă şi în unele ţări din Asia şi America de Sud. Cele mai afectate ţări din Europa par să fie Grecia, Italia, Spania şi Portugalia, în care sunt prezente cele trei biovarietăţi de Br. melitensis.

În România nu a fost semnalată până în prezent. B.O.C. poate să producă pierderi însemnate atât la oi cât şi la capre, prin avort, tulburări de reproducţie, orhite şi diminuarea producţiilor, dar B.O.C. este în primul rând importantă pentru uşurinţa cu care se transmite la om şi pentru gravitatea bolii la om. B.O.C. cu Br. melitensis este una dintre cele mai temute zoonoze şi cea mai periculoasă la om, dintre bruceloze.

Transmiterea bolii se face pe cale genitală sau digestivă. Sunt foarte bogate în brucele învelitorile fetale, lichidele fetale, avortonii, secreţiile uterine, laptele şi mai puţin alte secreţii sau excreţii.

Principala manifestare clinică a bolii este avortul, cu sau fără semne prodromale, de regulă începând din a treia lună de gestatie şi pana în luna a cincea. uncori chiar în preajma termenului de fătare, cand vorbim mai curand de fătare prematura. pentru că produşii sunt expulzaţi vii. chiar dacă sunt subponderali şi putin viabili. Nu toate oile sau caprele infectate avorteaza. Mamitele brucelice sunt frecvente la oi şi capre mamitele, acestea sunt evidente clinic prin aspectul inflamat al cel putin unui compartiment mamar, cu prezenta de noduli inflamatori de marimea unei nuci şi cu sccretie lactată modificată, zeroasa, cu grunj şi sau flocoane. Eliminarea de brucele prin lapte la capre persista luni de zile, în timp ce la oi încetează relativ curând.

La masculi evoluează în majoritatea cazurilor inaparent, eventual cu infertilitate, şi numai uneori se exprimă prin orhite sau orhiepididimite.

Atat la femele, cât şi la masculi există şi localizări extragenitale: artrite, spondilite lombo-sacrale, bursite, tenosinovite.

Profilaxie de cea mai mare importanţă este evitarea introducerii bolii în ţară prin importul de animale infectate.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Bruceloză, coordonat de către doamna  dr. Ruxandra RĂDULESCU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene funcţionează European Reference Reference Laboratory for Brucellosis  AFSSA — Laboratoire d’études et de recherches en pathologie animale et zoonoses, F-94700 Maisons-Alfort, France, instituit  prin Regulation (EC) No 882/2004 of the European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on official controls performed to ensure the verification of compliance with feed and food law, animal health and animal welfare rules.

Conţinut
Conţinut
Echinococoza
DescriereProfilaxieVaccinare

Echinococoza este o zoonoză parazitară cauzată de adultul sau de stadiile larvare ale cestodelor din genul Echinococcus, care face parte din subfamilia Echinococcina.

În multe ţări echinococoza constituie o problemă majoră pentru sănătatea publică şi poate produce o serioasă morbiditate şi mortalitate şi la om. Cunoscută încă din timpul lui Hipocrate (460-375 î.Ch.) hidatidoza continuă să facă şi în prezent victime, deşi progresele realizate în cunoaşterea ei sunt remarcabile (Morariu, 2004).

Echinococozele larvare sunt metacestodoze produse de larvele de “tip echinococcus” ale speciilor din genul Echinococcus, ale căror forme adulte se dezvoltă în intestinul subţire la canide şi/sau felide. Aceste larve se dezvoltă în diverse ţesuturi şi organe ale unor mamifere (Erbivora) şi diversivore (Omnivora), gazde intermediare şi uneori la om (gazdă intermediară potenţială).

După aspectele morfologice ale hidatidelor şi după unele caractere epidemiologice se deosebesc două forme de echinococoză larvară: echinococoza chistică uniloculară sau simplă (CE) şi echinococoza multiloculară sau compartimentată (AE) (Cosoroabă, 2005).

Echinococcus granulosus este o specie cu distribuţie cosmopolită, pe toate continentele, fiind considerată  una din speciile importante în relaţie cu producţia de alimente de origine  animală. Gazdele intermediare în care chisturile hidatice pot fi găsite, predominant în pulmon şi ficat, includ bovinele, ovinele şi porcinele domestice şi sălbatice. Infecţia se realizează prin ingerarea ouălor excretate prin fecale de gazdele definitive. Studii ale AND-ului mitochondrial (mtDNA), au divizat complexul E. granulosus în E. granulosus sensu stricto (genotipurile G1-G3), E. equines (G4), E. ortleppi (G5) şi E. canadensis (G6-G10).

În anul 2010, specialiştii din cadrul EURL pentru Parazitoze, Roma, Italia  au efectuat un studiu pentru a investiga variabilitatea genetică a populaţiei de E. granulosus s.s. în ţări europene cum sunt Bulgaria, Ungaria, România şi Italia. Urmare a acestui studiu, la probele transmise din România s-a identificat E. granulosus sensu stricto, genotipurile G1 şi G7.

Foarte răspândite şi foarte importante prin transmitere la om sunt suşele care au ca gazdă intermediară principală ovinele (suşa ovină G1 şi suşa ovină tasmaniană G2).

Aria geografică a suşelor la orivine este foarte largă, extinzându-se în Europa (excepţie Irlanda de Nord) şi, mai ales Bazinul mediteranean, Orientul Mijlociu, Africa orientală, USE, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă. În China suşa ovină a fost semnalată nu numai la ovine ci şi la bovine, yak, camelide, porc, rumegătoare sălbatice, la care predomină localizarea pulmonară.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Echinococoză, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora. Cordonatorul LNR este dr. Lenuţa DASCĂLU.

La nivelul Uniunii Europene funcţionează European Reference Laboratory for Parasites în cadrul Istituto Superiore di Sanità,  Roma, Italy instituit conform Reg. 882/2004 – Regulation (EC) No 882/2004 of the European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on official controls performed to ensure the verification of compliance with feed and food law, animal health and animal welfare rules

Controlul şi eradicarea echinococozei este în ansamblu o acţiune costisitoare şi de lungă durată (minim 15 ani, maxim 100 ani), iar faza de planificare este considerată esenţială. O acţiune de evaluare a diferitelor programe diponibile de control al echinococozei poate orienta autorităţile responsabile în adoptarea celei mai eficiente strategii.

Conţinut
Conţinut
Febra Aftoasă - boală comună mai multor specii
DescriereProfilaxieVaccinare

Febra aftoasă este o boală infecţioasă virală deosebit de contagioasă, cu evoluţii epidemice si uneori pandemice, ce constituie încă o problemă pentru sănătatea animalelor şi pentru economia ţărilor afectate. Febra aftoasă afectează toate speciile de animale biongulate domestice şi sălbatice şi foarte rar omul.

Denumirea de febră aftoasă vine de la cuvântul grecesc aphte care înseamnă arsură, prin aceasta sugerându-se asemănarea dintre veziculele produse de arsuri şi cele produse de virusul febrei aftoase.

Febra aftoasă a fost şi este considerată cea mai păgubitoare boală la animale datorită: morbidităţii de peste 90% din efectiv, difuzibilităţii mari si rapide în teritoriu, numeroaselor specii afectate, măsurilor de prevenire şi combatere, foarte costisitoare, dar şi faptului că, în secolul XX nici un teritoriu de pe pământ, unde au fost animale receptive, nu a fost ocolit de

evoluţia măcar a unui episod de boală.

Este demn de notat însă faptul că multe teritorii, cum sunt: Australia, Noua Zeelandă, America de Nord şi Centrală, Scandinavia si Panama sunt zone libere de febră aftoasă de 50-75 de ani, dar si că în Europa boala evoluează sporadic, iar în Africa, America de Sud şi unele ţări din Asia, febra aftoasă evoluează încă endemic şi chiar epidemic.

În ţările libere de febră aftoasă, unde boala nu există de zeci de ani, sau în ţările în care boala a fost eradicată de mai multă vreme, introducerea accidentală a unui virus aftos poate dezvolta uşor o epidemie de febră aftoasă.

Difuzarea fiind extrem de rapidă, controlul bolii se face cu dificultate si, uneori, poate chiar scăpa de sub control (exemplu epidemia din Marea Britanie din 1967-1968, când 634.000 de animale au trebuit ucise şi epidemia din 2000-2001, când nu mai puţin de două milioane de animale s-au contaminat şi au fostucise).

Simptomele generale ale bolii sunt: febră cu intensitate variabilă, acompaniată de simptome comune şi altor infecţii majore, cum sunt: inapetenţă, anorexie, tulburări de rumegare, abatere, diminuarea secreţiei lactate.

Simptomele ce preced erupţia veziculară sunt: nas uscat, pielea de pe mamele şi coroana plantară caldă si congestionată.

Caracterele epidemiologice ale bolii şi pluralitatea antigenică a virusului aftos au făcut

din febra aftoasă cea mai păgubitoare boală întâlnită la animale. În acelaşi timp, necesitatea prevenirii acestei boli, oriunde în lume, a impus crearea de organisme şi reglementări unitare şi consecvente la nivel internaţional (FAO, OIE, etc.).

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Febra Aftoasă şi alte Boli Veziculoase ale Animalelor coordonat de către domnul dr. Claudiu DIACONU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene funcţionează European Reference Reference Laboratory for Foot and Mouth Disease, Institute for Animal Health, Pirbright Laboratory, of the Biotechnology and Biological Sciences Research Council (BBSRC) in the United Kingdom, instituit prin Council Directive 2003/85/EC of 29 September 2003 on Community measures for the control of foot-and-mouth disease repealing Directive 85/511/EEC and Decisions 89/531/EEC and 91/665/EEC and amending Directive 92/46/EEC

Conţinut
Conţinut
Maedi - visna
DescriereProfilaxieVaccinare

Reprezintă o boală sistemică a ovinelor, cauzată de un lentivirus ovin şi caracterizată prin inflamaţia cronică a pulmonilor, glandei mamare, articulaţiilor şi sistemului nervos central.

Boala a apărut pentru prima dată în 1939, în Islanda, în urma unor importuri de ovine Karakul din Germania, fiind definit pe baza caracteristicilor ei conceptul de „infecţie lentă”.

Denumirea bolii provine din cuvintele islandeze, maedi (dispnee) si visna (slabire).

Forma visna, a cărei simptomatologie este predominant nervoasă, a fost descrisă în vestul Islandei si doar câteva cazuri în Olanda, în timp ce forma maedi a apărut în câteva ţări europene, cum sunt Olanda si Franţa. Africa de Sud, Statele Unite, Australia şi Noua Zeelandă sunt indemne.

Gravitatea maximă a epidemiei de maedivisna a fost observată în anii ’40, când această boală a provocat pierderi foarte importante. Cercetări recente au demonstrat că maedi şi visna sunt produse de acelasi virus sau cel mult de două lentivirusuri, foarte îndeaproape înrudite.

Sunt receptive ovinele adulte, în vârstă de peste 3 ani, fiind sugerată importanţa predispoziţiei genetice la infecţia cu lentivirus. Structura genetică a rasei determină si exprimarea clinică a bolii în urma infecţiei cu VMV, sau doar prezenţa seroconversiei.

Virusul maedi-visna este prezent în sânge, materialul seminal, secreţiile bronhiale, lacrimi, salivă şi lapte.

Căile majore de transmitere nu sunt colostrul, respectiv laptele, cu toate că şi acestea sunt importante, ci jetajul bogat în celule, în caz de stres respirator, răspândirea virusului fiind asigurată în principal prin aerosoli si facilitată de cazarea animalelor în adăposturi închise, în grupuri.

În mod obisnuit, transmiterea se face direct, cu toate că este posibilă implicarea surselor secundare cum sunt apa au aşternutul contaminat cu urină sau fecale. Insectele hematofage sau instrumentarul medical nesterilizat sunt incriminate în transmiterea bolii de la animale viremice. Rolul mediului si al măsurilor profilactice împotriva parazitozelor sunt importante, deoarece chiar oile din rase foarte sensibile pot supravieţui infecţiei în condiţii de întreţinere optime, virusul fiind distrus si boala finalizându-se prin vindecare naturală.

Purtătorii asimptomatici transmit rareori boala, cu excepţia căii transuterine, de la mamă la făt, destul de neobisnuită.

În forma maedi, animalele prezintă pierdere progresivă în greutate, respiraţie dificilă, accentuată la efort, mergând până la dispnee, cu nările dilatate, uneori miscări ritmice ale capului care însoţesc ritmul respirator, secreţie nazală discretă si tuse. Pe măsură ce boala progresează, animalele preferă decubitul. Oile gestante pot avorta. Durata acestei boli este de 3 până la 8 luni.

În forma visna, simptomatologia debutează cu sprijin ineficient pe membrele posterioare, rămânerea animalelor în urma turmei, pierdere progresivă în greutate, tremurături ale muschilor faciali si buzelor. Pareza poate duce în timp la paraplegie. Oile rămân atente, nu se înregistrează reacţie febrilă şi apetitul este conservat. Durata clinică este de ani de zile, cu perioade de remisiune.

Combaterea constă în izolarea imediată a animalelor bolnave, sacrificarea acestora şi aplicarea dezinfecţiilor riguroase. În focar pentru depistarea animalelor infectate se recomandă examen serologic din 6 în 6 luni şi eliminarea reagenţilor. De asemenea, berbecii pozitivi se vor elimina de la montă; eliminarea colostrului şi a laptelui din hrana mieilor proveniţi din oi pozitive şi folosirea doicilor negative şi a hrănirii artificiale.

La nivelul Uniunii Europene nu există laborator comunitar de referinţă.

Conţinut
Conţinut
Paratuberculoza la ovine şi caprine
DescriereProfilaxieVaccinare

Paratuberculoza, numită şi boala lui Johne, este o boala infecţioasă cronica a rumegătoarelor produsa de Mycobacterium avium subsp. paratuberculosis, manifestată prin diaree intermitentă şi apoi permanentă, care duce la cahectizare, datorată leziunii de enterită proliferativă difuză.

În ţara noastră paratuberculoza la ovine a apărut mai recent, respectiv numai după ce s-au făcut importuri masive de ovine din rase perfecţionate cu lână fină. Se consideră că omul nu este susceptibil la infecţia cu Mycobacterium paratuberculosis dar, în ultima vreme se creditează tot mai mult ipoteza legăturii dintre paratuberculoză şi boala Crohn de la om, pe baza similitudinii anatomo-clinice şi a faptului ca în boala Crohn au fost izolate, de mai multe ori, micobacterii care par a nu se deosebi de Mycobacterium paratuberculosis, izolat de la animale, nici chiar prin PCR.

În mod obişnuit se îmbolnăvesc clinic ovinele, caprinele şi taurinele adulte, dar sunt receptive şi alte rumegătoare sălbatice, cum sunt cerbii, căprioarele, muflonii, yakul, zebu, lama, antilopa, cămila şi probabil multe altele, la care s-ar adăuga, în cazuri foarte rare, unele solipede şi porcii.

La ovine evoluţia paratuberculozei este ceva mai scurtă, iar diareea este mai puţin drastică, cu fecale păstoase, însă rezultatul final este tot deshidratarea şi emacierile musculare, la care se poate adăuga căderea lânii. Uneori animalele pierd în greutate fără sa prezinte diaree deloc.

Tratamentul paratuberculozei nu este recomandabil şi nu se practică în nici o împrejurare. În efectivele indemne de paratuberculoză este important să se previna apariţia bolii prin măsuri care să excludă introducerea ei.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Tuberculoză şi Paratuberculoză, coordonat de către doamna  dr. Lucia IORDACHE, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene nu este instituit un laborator de referinţă.

Conţinut
Conţinut
Pesta micilor rumegătoare
DescriereProfilaxieVaccinare

Este o boală infectocontagioasă, de natură virotică, întâlnită la capre si oi, cu caracter endemicoepidemic şi evoluţie supraacută sau acută, caracterizată clinic prin febră, tulburări digestive şi respiratorii, iar morfopatologic prin necroze, eroziuni şi ulcere la nivelul mucoasei digestive şi a căilor respiratorii.

Descrisă prima data de Gargadennec si Lalanne, în 1942, în Coasta de Fildes, pesta rumegătoarelor mici (PRM) s-a extins foarte repede în diferite ţări din Africa şi Asia. În 1989 a fost diagnosticată în Egipt şi în districtul Villupuram din India.

În prezent PRM nu este semnalată decât pe continentul african (în ţările situate între Sahara şi ecuator), în Asia de Sud-Est şi în câteva ţări din Orientul Mijlociu.

Agentul etiologic este virusul pestei rumegătoarelor mici, încadrat în familia Paramyxoviridae, subfamilia Paramyxovirinae, genul Morbillivirus.

Sunt receptive, în condiţii naturale, rumegătoarele mici si în special caprele. Sunt frecvente situaţiile în care boala evoluează la capre, fără ca ovinele să fie afectate. La capre, sensibilitatea cea mai mare o prezintă rasele pitice din Africa de Vest (rasa lagunară, Kirdi, Djallonke etc.), precum şi animalele tinere de 3 – 18 luni.

Transmiterea infecţiei se face direct de la animalul bolnav la cel receptiv şi puţin probabil indirect, având în vedere rezistenţa scăzută a virusului în mediul exterior. Virusul pătrunde în organism la nivelul mucoasei nasofaringiene.

În caz de apariţie a bolii în ţări indemne se recurge la stamping-out. În ţările în care boala evoluează frecvent, animalele bolnave se izolează si, eventual, se supun tratamentului cu antibiotice pentru prevenirea infecţiilor bacteriene secundare sau se sacrifică. Se aplică dezinfecţia şi vaccinarea animalelor sănătoase.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Pesta Bovină şi Pesta Micilor Rumegătoare, coordonat de către doamna  Dr. Mona GHIŢĂ, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene nu este instituit un laborator de referinţă.

Conţinut
Conţinut
Rabia la animale domestice şi sălbatice
DescriereProfilaxieVaccinare

Rabia, sau turbarea, este o boală infecţioasă, întâlnită la toate speciile de animale homeoterme, transmisibilă la om, caracterizată prin grave tulburări nervoase, exprimate prin hiperexcitabilitate şi agresivitate, urmate de paralizie şi moarte.

Turbarea a fost înregistrată, în decursul timpului, cu o frecvenţă variabilă, pe toate continentele. Unele ţări, favorizate de poziţia lor geografică, sau ca urmare a unor măsuri drastice de combatere, au reuşit să devină şi/sau să se menţină indemne de rabie (Australia, Islanda, Japonia, Noua Zeelandă, Insulele Hawaii, Anglia, Irlanda, Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia s.a.).

La rumegătoare, boala este relativ frecventă si adesea evoluează sub formă de enzootii, mai ales în sezonul de păşunat.

În general, incidenţa cazurilor de turbare a variat în timp si diferă în limitele foarte largi de la o ţară la alta, fiind condiţionată de o serie de factori, printre care un rol important revine măsurilor sanitare veterinare.

Turbarea este produsă de un virus cu proprietăţi neurotrope, denumit de Pasteur „virus rabic de stradă”, actualmente încadrat în familia Rhabdoviridae, genul Lyssavirus.

Într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt receptive la infecţia rabică toate animalele cu sânge cald.

Ovinele sunt foarte receptive la infecţia rabică, atât natural, cât si experimental, dar, ca şi bovinele, au un rol redus în epidemiologia bolii.

La ovine şi caprine, perioada de incubaţie durează între 10-65 zile, rareori mai multe luni. De obicei, boala evoluează sub forma furioasă, mai rar sub forma paralitică.

În forma furioasă, semnele prodromice sunt repede urmate de furie şi agresivitate. Animalul turbat aleargă tot timpul, din când în când se opreste brusc, loveste pământul cu picioarele, scutură capul, sforăie zgomotos, behăie cu voce groasă, răguşită, scoţând sunete prelungi. Pupilele sunt puternic dilatate, ochii congestionaţi; adeseori se observă strabism convergent sau divergent, uni- sau bilateral. Oile – animale timide, blânde, fricoase – devin agresive, se reped la oameni, la alte oi, la câini, încercând să muste, să lovească cu picioarele si cu capul.

Adeseori manifestă prurit la locul muscăturii, se ling, se freacă de pereţi, îsi smulg lâna. Oile si caprele nu manifestă hidrofobie, dar prezintă pervertirea gustului şi au halucinaţii, care se manifestă prin opriri bruste din mers, ciulirea urechilor, privirea fixă etc.

În toate cazurile de turbare se impune un diagnostic imediat si luarea de măsuri urgente, atât faţă de animalele turbate sau suspecte de boală, cât şi faţă de animalele şi persoanele contaminate sau suspecte de contaminare.

Întrucât nici aspectele clinice şi nici leziunile macroscopice nu sunt patognomonice, diagnosticul bolii se bazează pe examene de laborator (virusologice, biologice, histopatologice si serologice).

Fiind vorba de o zoonoză majoră, tehnicile de diagnostic de laborator al rabiei au fost standardizate la nivel internaţional.

Deoarece boala se termină aproape fără excepţie prin moartea animalelor, prognosticul este defavorabil.

Lupta împotriva turbării include aplicarea unui complex de măsuri generale sanitare-veterinare şi de imunoprofilaxie.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Rabie , coordonat de către domnul dr. Vlad VUŢĂ, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene funcţionează European Reference Reference Laboratory for for Rabies, Laboratoire d’études sur la rage et la pathologie des animaux sauvages of the Agence Française de Sécurité Sanitaire des Aliments (AFSSA), Nancy, France, 54220 Malzéville, Instituit prin Regulation (EC) No 882/2004 of the European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on official controls performed to ensure the verification of compliance with feed and food law, animal health and animal welfare rules şi Commission Regulation (EC) No 737/2008 of 28 July 2008 designating the Community reference laboratories for crustacean diseases, rabies and bovine tuberculosis, laying down additional responsibilities and tasks for the Community reference laboratories for rabies and bovine tuberculosis and amending Annex VII to Regulation (EC) No 882/2004 of the European Parliament and of the Council.

Pentru supravegherea, controlul şi eradicarea bolii la vulpi, principalul rezervolr de virus rabic, România implementează anual „Programme for eradication, control and monitoring of rabies” cofinanţat de Uniunea Europeană.

Conţinut
Conţinut
Scrapie - Encefalopatie spongiformă transmisibilă (EST)
DescriereProfilaxieVaccinare

Definire: prionii (engl. proteinaceus infectious particles = particule proteice infecţioase) constituie izoforma patologică a unei proteine normale – proteina prionica (PrP) – codificată de organismele gazdă. În anumite condiţii, această proteină normală suferă o modificare post-translaţională a structurii sale secundare, ceea ce îi conferă noi proprietăţi, ca: rezistenţă neobisnuită la acţiunea factorilor fizici şi chimici şi transmisibilitatea similară agenţilor infecţiosi.

Prima EST recunoscută ca entitate nosologică distinctă a fost boala numită scrapie a ovinelor, descrisă încă în 1732, aceasta fiind şi cea mai studiată boală din acest grup.

Transmisibilitatea ei, suspectată demult, a fost dovedită abia în 1936. Începând din anul 1961 s-a demonstrat că scrapie poate fi transmisă la capră, soarece, hamster, sobolan, cobai, primate, în toate cazurile leziunile fiind similare celor întâlnite la oaie.

Scrapie, cunoscută si sub denumirile de boala tremurătoare a oilor sau de boala pruriginoasă, este o boală cu evoluţie sporadică sau endemică a oilor, caprelor şi muflonilor (Ovis musimon), primele fiind cel mai frecvent afectate.

Denumirea bolii (pronunţă: screpi), larg folosită în literatura de specialitate, este de origine engleză, fiind asociată cu pruritul observat la oile bolnave si tendinţa acestora de a-şi freca zona dorso-lombară de obiectele din jur. Denumirile folosite în alte limbi sunt, de asemenea, asociate cu simptome ale acestei boli de tremurături sau de prurit: tremblante (fr.), traberkrankheit (germ.), prurigo lombar (span.), rida (islandeză).

Boala este larg răspândită în Regatul Unit, de unde a fost exportată în numeroase alte ţări. Este semnalată în Cipru, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Israel, republicile fostei Iugoslavii, Olanda, Rusia, Slovacia, Suedia, China, Japonia, Canada si SUA.

La începutul anului 2003, scrapie a fost diagnosticată pentru prima dată în cadrul IDSA, si în câteva judeţe din România, de dr. N. Alexandru (comunicare personală). În prezent, singurele ţări considerate cu certitudine libere de scrapie sunt Australia şi Noua Zeelandă.

Epidemiologic scrapie este o EST cu un grad redus de contagiozitate. De regulă, boala este introdusă în turmele indemne cu animale aflate în perioada de incubaţie iar calea de transmitere cea mai frecventă este de la mamă la miel. Datorită perioadei de incubaţie foarte lungi, o oaie contaminată poate transmite boală la mai multe generaţii de miei înainte de a prezenta primele simptome de scrapie.

Este dovedită însă transmiterea orizontală a bolii în urma coabitării în perioada de stabulaţie sau pe păsune, în special prin consumul învelitorilor fetale contaminate.

În Islanda s-a demonstrat transmiterea bolii la oi indemne ţinute pe păsuni folosite cu 1-3 ani în urmă de turme infectate.

Tot în Islanda este semnalată izolarea agentului scrapie de la acarienii din iarbă si fân (genurile Lepidoglyphus, Acarus, Tyrophagus şi altele), recoltaţi de pe păsuni folosite în trecut de turme infectate. Această observaţie, neconfirmată încă de alţi autori, ar putea explica infectarea turmelor indemne care au păsunat pe aceste teritorii după 1-3 ani de la eliminarea celor infectate.

Se admite si posibilitatea transmiterii infecţiei prin intermediul apei, furajului, uneltelor contaminate, prin păsările necrofage sau de către tunzătorii de lână.

Clinic boala debutează cu modificări de comportament ce se manifestă iniţial intermitent, pentru a se accentua pe parcurs. Animalele devin indiferente sau exagerat de atente la stimulii din jur, au un facies timorat, uneori sunt agresive, îsi pierd instinctul gregar si se separă de turmă. Sunt usor excitabile, reacţionând prin tremurături şi convulsii. Concomitent sau mai târziu apar manifestările de parestezie pruriginoasă ce pot fi provocate: prin frecarea zonei lombare, animalul ia o poziţie caracteristică, cu capul ridicat şi făcând miscări energice de ciugulire cu buzele.

Fără a exista modificări cutanate, apare pruritul manifestat prin tendinţa de a se freca de obiecte fixe şi de a-şi  iuguli lâna si membrele. Acest comportament provoacă depilare pronunţată şi leziuni cutanate, cel mai frecvent la nivelul regiunii dorsale, mai rar a capului sau membrelor anterioare. Apoi apar tulburările deocomoţie, evidente iniţial la membrele posterioare: pasul se scurtează şi piciorul este adus înainte fără flexarea la nivelul jaretului. Animalele forţate să alerge o fac în trap mărunt iar în repaus, îşi corectează cu greu poziţia anormală a membrelor.

Deşi apetitul se menţine pe toată durata bolii, animalele slăbesc. La unele animale apar tulburări de deglutiţie, afonie si amauroză. În faza finală, animalele emaciate rămân în decubit.

Durata fazei clinice în scrapie este în medie de două luni (28), cu variaţii între 1 si 6 luni.

O statistică efectuată printre crescătorii familiarizaţi cu tabloul acestei boli relevă că primul simptom observat de acestia este pruritul (peste 70% din cazuri), apoi incoordonarea locomotorie (17%), modificările fonaţiei (8%) şi tremurăturile musculare (5%).

Măsurile de profilaxie si combatere ţin seama de trei caracteristici ale acestei boli: contagiozitatea, chiar dacă este redusă, incidenţa ridicată a transmiterii de la mamă la miel şi riscul contaminării mediului înconjurător.

În aceste condiţii este total contraindicat importul de ovine, în special femele, din ţările în care este declarată scrapie sau în care situaţia epidemiologică sub raportul acestei boli este necunoscută. Atestarea situaţiei epidemiologice în acest caz trebuie bazată pe un program de supraveghere eficient si continuu si pe rezultatele unui studiu de analiză a riscului în ţara exportatoare.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Encefalopatii Spongiforme Transmisibile coordonat de către doamna conf. univ. dr. Florica BĂRBUCEANU, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene funcţionează Community Reference Laboratory for Transmissible Spongiform Encephalopathies (TSEs) în cadrul The Veterinary Laboratories Agency Woodham Lane, New Haw, Addlestone Surrey KT15 3NB, United Kingdom, reglementat prin Regulamentul 999/2001/EC – Regulation of the European Parliament and of the Council of 22 May 2001 laying down rules for the prevention, control and eradication of certain transmissible spongiform encephalopathies cu modificările şi completările ulterioare

 

Conţinut
Conţinut
Variola caprină
DescriereProfilaxieVaccinare

Variolele sunt boli infectocontagioase produse de unele virusuri epiteliotrope din fam. Poxviridae (genurile Ortho-, Capri-, Sui- si Avipoxvirus), care afectează numeroase specii de animale şi omul şi se caracterizează prin evoluţie acută si febrilă, urmată de erupţie exantematoasă sau/şi enantematoasă stadială, care diferă ca localizare, aspect şi gravitate, de la o specie de animale, la alta.

Răspândire şi importanţă: dintre variolele animalelor, variola ovină, caprină si aviară sunt cele mai grave şi, în decursul timpului, au produs cele mai importante pierderi economice, prin mortalitate şi morbiditate, în toată lumea, iar variola umană a fost una dintre cele mai temute boli epidemice ale umanităţii.

În ceea ce priveste variola umană, se consideră că aceasta este prima boală infecţioasă a omului care a putut fi eradicată de pe mapamond (1977), ca urmare a măsurilor sistematice şi susţinute întreprinse în toată lumea, cu sprijinul O.M.S. şi a altor organisme internaţionale.

Variola ovină este cea mai importantă dintre toate variolele animalelor. Nu mai este prezentă în Europa, dar se mai întâlneste încă în unele ţări din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi câteva foste republici sovietice. Apariţii sporadice se înregistrează şi în unele ţări mediteraneene.

Agentul etiologic al variolei ovine, Sheepppox virus, face parte din fam. Poxviridae, genul Capripoxvirus şi este asimilat ca specie distinctă de virusul variolei caprelor (Goatpox virus), aparţinând însă aceluiasi gen.

Prezintă strictă specificitate de specie în infecţia naturală, dar experimental infectează si alte specii, uneori înrudite.

La ovine, infecţia se transmite cel mai usor pe cale respiratorie, oile inhalând virusul odată cu praful de cruste, dar se poate transmite şi transcutanat, prin intermediul unor artropode. La începutul unei epizootii, boala apare numai la câteva animale, care parcurg în decurs de aproximativ o lună toate fazele de evoluţie ale bolii, până în faza de decrustizare, când elimină în mediul ambiant, odată cu crustele, o mare cantitate de virus, cu care se vor infecta alte oi care, în faza finală a erupţiei vor elimina şi ele o nouă cantitate de virus, cu care se va infecta o nouă serie de oi, până când, în răstimp de 4-6 luni vor face variolă, pe rând, toate animalele din turmă.

Nu există un tratament specific, şi nici nu ar fi necesar, în formele obisnuite de boală. În formele eruptive grave, un tratament general cu antibiotice şi local cu antiseptice, poate diminua acţiunea infecţiilor secundare.

Profilaxie si combatere: În ţările cu variolă ovină endemică, nu se pot aplica măsuri radicale, astfel că atât în profilaxie cât şi în combatere se folosesc măsuri imunoprofilactice.

Combaterea bolii în ţările contaminate se face, în scopul limitării răspândirii bolii, izolarea si tratarea ovinelor bolnave, cu forme regulate şi sacrificarea celor cu forme grave, vaccinarea de necesitate a animalelor sănătoase, îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere, igienă, dezinfecţia spaţiilor, a lânii şi pieilor etc.

Variola caprină este produsă de un virus specific, Goatpox virus, respectiv virusul variolei caprelor, care este încadrat ca o specie distinctă de virusul variolei ovine, dar în acelasi gen cu acesta: genul Capripoxvirus. Se pare că, în condiţii naturale, în afară de capre nu afectează şi alte specii de animale, cu excepţia ovinelor.

Spre deosebire de variola ovină, variola caprină prezintă o mai redusă contagiozitate, are caracter endemic, iar evoluţia clinică este mai puţin severă, cu pierderi mai mici.

Localizarea leziunilor la caprele adulte se rezumă de obicei la tegumentul mamar, dar uneori cuprinde si regiunea ingvinală, faţa internă a coapselor, perineul şi pielea feţei, iar mortalitatea este redusă. La iezi, evoluţia este mai gravă, erupţia exantematoasă se generalizează adesea şi poate fi însoţită si de enantem bucal, nazal, conjunctival, digestiv şi respirator. Letalitatea variază între 5 – 60%.

Caprele bolnave se izolează şi se tratează local cu unguente cu antibiotice sau antiseptice, menite să favorizeze vindecarea în localizarea mamară în care, din cauza sensibilităţii, caprele evită mulsul şi sunt predispuse la mamite de altă natură, prin retenţie lactată.

În ţările cu variolă caprină endemică se practică si imunoprofilaxia cu vaccinuri inactivate sau preparate din tulpini vii, modificate, care pot fi aplicate atât preventiv, în efective indemne, cât şi de necesitate, la animalele sănătoase din focare de boală, imunitatea acestora instalându-se numai după două săptămâni.

În focarele de boală, în afară de imunoprofilaxie, se aplică si măsurile antiepizootice generale obisnuite: izolarea si tratamentul animalelor bolnave, igiena spaţiilor de cazare, mulsul regulat, dezinfecţii şi dezinsecţii.

În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Variolă Ovină şi Caprină, coordonat de către doamna  dr. Graziela NEAGOE, desemnat prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a atribuţiilor acestora.

La nivelul Uniunii Europene nu este instituit un laborator de referinţă.

Conţinut
Conţinut